rugăciunea seninătății

în rugăciunea seninătății (Doamne, dă-mi puterea să accept ceea ce nu pot schimba, curaj să schimb ceea ce pot și înțelepciunea să le deosebesc) elementul cheie este acceptarea. Practicarea acestei rugăciuni în viața de zi cu zi îți aduce seninătatea doar că, codependentul nu poate face deosebirea între ceea ce poate și nu poate schimba.

exteriorul este ceea ce este, vine și pleacă, mereu în schimbare; codependența ne determină să avem o atitudine de luptă cu ceea ce este, crezând că astfel poate schimba exteriorul dar, adevărata muncă este în interior. Tindem să ne focusăm pe exterior și să evităm întunericul din interior și astfel creăm suferință perpetuă în viețile noastre.

am învățat din observarea mediului exterior, că toată puterea și responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă în afara mea, sunt la mine. Asta m-a învățat pe mine viața…Eu sunt controlorul, eu am soluția tuturor problemelor, eu am capacitatea de a schimba prin impunerea voinței…asta îmi spune egoul automat, în orice situație aș fi. Iar asta este o iluzie, un neadevăr de care mă eliberez pentru a înainta.

paradoxal, lupta aceasta cu exteriorul mă ținea blocată în acea situație nebună din care aș fi vrut să ies și chestia asta am conștientizat-o prin practică. Am început să eliberez controlul, să dau drumul și să îmi privesc în interior, în schimb, să lucrez cu fricile mele, să le văd și să stau cu ele, să le accept și să las exteriorul în pace… nu e treaba mea, e a altcuiva, poate chiar a lui Dumnezeu? dar în niciun caz a mea și astfel, m-am relaxat și am început să văd viața altfel, am început să mă simt liberă.

în oricare situație nedorită ne-am afla, dacă facem un pas în spate și ne întrebăm: ce mă ține blocat(ă) aici? ce parte din mine mă ține prinsă în această situație? ce cred eu când sunt prinsă aici, în această suferință? vom vedea ce avem noi de schimbat, de fapt. Exteriorul este o proiecție, o unealtă ajutătoare pe care să o folosim ca să ieșim din întuneric, nu e acolo ca să ne dea nouă de muncă, treaba noastră este în interior.

după ce identificăm ce ne ține blocați în acea situație, după ce ne vedem frica, convingerea disfuncțională și o exprimăm în cuvinte, ne întrebăm: e adevărat ceea ce îmi spune egoul automat, e 100% adevărată această credință? și vom simți răspunsul, adevărul nu vine ca răspuns cognitiv ci ca stare. Acela este adevărul nostru, nu iluzia egoului care îl acoperea.

astfel căpătăm distanță, astfel ne dezidentificăm, astfel ne eliberăm de tiparele disfuncționale. Tara Brach ne invită mai departe, în meditațiile R.A.I.N., să vedem cum ne-am simți, cine am fi noi și ce atitudine am avea dacă am avea acea credință nou descoperită, dacă ne-am ghida după noua credință iar acea stare suntem de fapt noi, cei adevărați. Să îi dăm spațiu acelei stări, să o simțim, să o trăim pentru a se impregna, pentru a deveni adevărul nostru.

și astfel, ajungem la seninătatea rugăciunii și la eliberarea din codependență, conștientizăm că noi nu suntem asta, noi nu suntem programul învățat în mediul disfuncțional, suntem adevărul din spatele iluziei, vedem volatilitatea acesteia și o eliberăm, ca pe un balon de săpun.

Iar aceasta este o practică zilnică…

capul în nisip…

când suntem inconștienți (asta însemnând aici că nu suntem conștienți de natura noastră adevărată) nu știm că suntem inconștienți, logic, nu? :)) credem că suntem conștienți dar, de fapt, nu suntem! Părem niște struți care își îngroapă capul în nisip pentru a se ascunde.

când apare o crăpătură în carapacea egoului, mai avem o șansă, pentru că astfel putem vedea dincolo de inconștiență, putem vedea dincolo de iluzie. Până atunci…nu știm, nu știm cine suntem, nu știm ce ni se întâmplă, de ce ni se întâmplă, o punem pe seama norocului sau ghinionului, pe seama sorții…suntem victime.

Putem învăța să știm?

Putem face alegerea asta conștient, oare? putem începe lucrul cu noi înșine fără a trece prin suferință, putem lumina întunericul din alegere conștientă?

Nu știu…

Pentru mine nu a fost așa, a fost nevoie de suferință ca să intru pe această cale, am ajuns să obosesc de atâta suferință. Dar a fost nevoie doar de o mică crăpătură care s-a tot lărgit și lărgit până când lumina a putut pătrunde mai mult. Până atunci nu am știut, nu am știut că e posibil să trăiesc frumos fără a controla și a-mi impune voința asupra situațiilor exterioare, nu am știut că viața e minunată și merită trăită, luam tot ce venea către mine ca pe o problemă de rezolvat.

Am fost în iluzie și sunt și acum, în nuanțe mai deschise, mai light, cred, pentru că încep să văd prin vălul codependenței că tot ceea ce eu credeam că e bine și normal de făcut nu e ceea ce vrea Dzeu de la mine, nu e ceea ce eu am de făcut aici. Și, frate, tare aiurea am înțeles multe chestii.

Putem să fim orbiți de vălul codependenței în multiple moduri și să avem un raționament profund moral la suprafață. De ex:

… cum să îmi părăsesc soțul/soția dependent(ă)/paranoic(ă)/ipohondr(ă)/obsesiv-compulsiv(ă)? – Dzeu ne-a unit pe vecie; cum să tai legăturile cu părinții abuzivi (fizic, emoțional) – Dzeu zice să îi cinstești ; cum să nu îmi ajut prietenul când îmi cere bani împrumut a nu știu câta oară, pentru că pe ai lui i-a pierdut la jocuri/cumpărături neesențiale/vacanțe pe care nu și le permite etc – Dzeu zice să ne iubim aproapele; cum să îi închid telefonul celei mai bune prietene/fratelui/surorii care mă sună de fiecare dată în miez de noapte să îmi povestească despre problemele ei/lui în relație – va zice că sunt egoistă și eu vreau să fiu Maica Tereza pentru toată lumea…dar dacă privim mai îndeaproape, oare așa e? Care e adevărata motivație care stă în spatele acestor atitudini față de cei din jur?

…oare cred eu cu adevărat că Dzeu ne-a unit pe vecie sau folosesc scuza asta pentru că mi-e frică de singurătate sau pentru că în comparație cu soțul/soția dependentă/cu probleme eu primesc toate laudele și aprecierile celor din jur (uită-te la el ce om bun și harnic e și ea…ea e o nenorocită); oare Dzeu zice să cinstim inconștienta, întunericul părinților noștri sau noi vrem să avem o imagine de fiu bun, deosebit și acceptăm toate formele de abuz din partea părinților, doar pentru a păstra imaginea de sine și a nu ne lăsa părinții să dea piept cu consecințele acțiunilor lor abuzive; oare îmi ajut prietenul împrumutându-i bani mereu sau, de fapt, îl țin blocat în aceleași comportamente dependente pentru că nu vreau să fiu singur, vreau să mă simt util, vreau să mă simt superior; vreau eu să stau trează nopți la rând/să fiu Maica Tereza pentru toți și să ascult nesfârșitele plângeri ale celor din jur sau am nevoie de ceilalți pentru a-mi întări o imagine de sine bombastică/pentru a-mi întări egoul/pentru a mă simți superior?

Nu știu…doar mă întreb, pentru că mintea omenească e teribil de întortocheată și magnifică! Doar întorcându-ne în interior putem afla răspunsul. Care e motivația adevărată din spatele acțiunilor mele? Dacă îți pui întrebarea vine și răspunsul!

Și acolo stă diferența dintre codependență și actiunea constienta, sănătoasă deși, din exterior, e același comportament. Cert e că nu ne putem păcăli la nesfârșit. Vine o vreme când masca cade, din variate motive și atunci scoatem capul din nisip!

pasul 2

„Am ajuns să credem că doar o putere superioară nouă înșine ne mai poate reda sănătatea”

întreținerea comportamentelor codependente și manifestarea lor înseamnă suferință, falsitate, iluzie, boală.

Trecând de pasul 1 al recuperării, pasul 2 presupune acceptarea puterii superioare, să conștientizez că deasupra a toate este această forță, energie divină, eternă, pe care o simt și care nu poate fi numită. Probabil termenul de Dumnezeu înseamnă pentru unii, ca și pentru mine, un bătrân cu părul alb foarte sever și care pedepsește, moștenirea religiei catolice/așa mi-a fost tradus mie Dumnezeu în copilărie, dar în pasul 2 al recuperării este vorba de ceva mai presus de maparea egotică de care am avut parte prin contactul cu mediul disfuncțional. Este vorba de acea parte din noi care poate observa tiparul, disfuncția, automatismul și se poate dezidentifica. E puterea superioara, conștiința.

În continuare este traducerea (mea) exercitiilor pentru pasul 2:

CoDA – Tulsa – Melody Beattie „Codependents Guide to the 12 Steps”

STEP 2 „…come to believe that a power greater than ourselves could restore us to sanity…”

  1. Care sunt activitățile care îți dau speranță și te ajută să crezi că totul este și va fi ok? Să participi la întâlniri? Să vorbești cu oamenii aflați în recuperare? Să citești literatura de specialitate? Numește-le pe acelea care te-au ajutat mai mult…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
  2. Cum s-a schimbat percepția/ideile tale despre ce înseamnă să fii recuperat/însănătoșit?…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….Așteptările tale privind recuperarea s-au schimbat? Cum?………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..Ce așteptări diferite ai acum față de recuperarea ta în comparație cu așteptările de la începutul recuperării?…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
  3. Cum poți defini această Putere superioară ție, în acest moment?…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………Consideri că acestei Puteri îi pasă de tine? De unde știi asta?…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
  4. Ce plan rezonabil de autoîngrijire crezi că te-ar ajuta să crezi în recuperarea ta?…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….Ce îți dă speranță?………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..Ce te ajută să crezi că va fi bine?……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….Numește ce te-a ajutat până acum……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
  5. Ce li s-a întâmplat celorlalți aflați în recuperare și vrei să experimentezi și tu?……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………Crezi că e posibil? Cum? De ce?……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
  6. Fă o listă cu toate domeniile din viața ta în care vrei să ai parte de recuperare/însănătoșire. Obiectivele tale sunt eficiente dacă se referă la recuperarea ta mai degrabă decât a celor din jurul tău.

Pe mine mă ajută să fac aceste exerciții în tihnă, să dau timp răspunsurilor să iasă la suprafață și depinde de fiecare cât durează lucrul unui pas. De asemenea, trecere de la un pas la altul nu e liniară, crescătoare, te poți reîntoarce în fiecare moment la primul pas, când observi apariția unui comportament codependent și conștientizezi că mintea/egoul nu are niciun control asupra lor, că fac parte din disfuncție și ce te poate ajuta este Puterea superioară, observarea și dezidentificarea: tiparele, reacțiile sunt acolo iar eu sunt aici, le observ și le accept că sunt.

În paralel cu lucrul pe pași, citesc în această perioadă „Codependent no more – Workbook” și „Beyond Codependency„ de Melody Beattie; în worbook sunt alte tipuri de exerciții/activități super faine, de introspecție.

fact sheet – codependență

Eng

Co-dependency
Fact Sheet on co-dependency from Mental Health America:
Co-dependency is a learned behavior that can be passed down from one generation to another. It is an emotional and behavioral condition that affects an individual’s ability to have a healthy, mutually satisfying relationship. It is also known as “relationship addiction” because people with codependency often form or maintain relationships that are one-sided, emotionally destructive and/or abusive. Co-dependent behavior is learned by watching and imitating other family members who display this type of behavior.
Who Does Co-dependency Affect?
Co-dependency often affects a spouse, a parent, sibling, friend, or co-worker of a person afflicted with alcohol or drug dependence. Originally, co-dependent was a term used to describe partners in chemical dependency, persons living with, or in a relationship with an addicted person. Similar patterns have been seen in people in relationships with chronically or mentally ill individuals. Today, however, the term has broadened to describe any co-dependent person from any dysfunctional family.
What is a Dysfunctional Family and How Does it Lead to Co-dependency?
A dysfunctional family is one in which members suffer from fear, anger, pain, or shame that is ignored or denied. Underlying problems may include any of the following:
• An addiction by a family member to drugs, alcohol, relationships, work, food, sex, or gambling.

• The existence of physical, emotional, or sexual abuse.

• The presence of a family member suffering from a chronic mental or physical illness.
Dysfunctional families do not acknowledge that problems exist. They don’t talk about them or confront them. As a result, family members learn to repress emotions and disregard their own needs. They become “survivors.” They develop behaviors that help them deny, ignore, or avoid difficult emotions. They detach themselves. They don’t talk. They don’t touch. They don’t confront. They don’t feel. They don’t trust. The identity and emotional development of the members of a dysfunctional family are often inhibited
Attention and energy focus on the family member who is ill or addicted. The co-dependent person typically sacrifices his or her needs to take care of a person who is sick. When co-dependents place other people’s health, welfare and safety before their own, they can lose contact with their own needs, desires, and sense of self.

Questionnaire To Identify Signs Of Co-dependency

Please note that only a qualified professional can make a diagnosis of co-dependency; not everyone experiencing these symptoms suffers from co-dependency.

1. Do you keep quiet to avoid arguments?
2. Are you always worried about others’ opinions of you?
3. Have you ever lived with someone with an alcohol or drug problem?
4. Have you ever lived with someone who hits or belittles you?
5. Are the opinions of others more important than your own?
6. Do you have difficulty adjusting to changes at work or home?
7. Do you feel rejected when significant others spend time with friends?
8. Do you doubt your ability to be who you want to be?
9. Are you uncomfortable expressing your true feelings to others?
10. Have you ever felt inadequate?
11. Do you feel like a “bad person” when you make a mistake?
12. Do you have difficulty taking compliments or gifts?
13. Do you feel humiliation when your child or spouse makes a mistake?
14. Do you think people in your life would go downhill without your constant efforts?
15. Do you frequently wish someone could help you get things done?
16. Do you have difficulty talking to people in authority, such as the police or your boss?
17. Are you confused about who you are or where you are going with your life?
18. Do you have trouble saying “no” when asked for help?
19. Do you have trouble asking for help?
20. Do you have so many things going at once that you can’t do justice to any of them?

From http://www.mentalhealthamerica.net/go/codependency Handout compiled by Teresa Kleffner, MSW, LCSW. St. Louis Counseling and Wellness. http://www.stlcw.com

Ro

Traducere

Fișă pentru codependență

Codependența este un comportament învățat care poate fi transmis de la o generație la alta. Este o condiție emoțională și comportamentală care afectează abilitatea fiecăruia de a întreține relatii interumane sănătoase. Codependența mai este cunoscută ca și „dependență de relații” deoarece persoanele codependente tind să inițieze și să mențină relații care sunt distructive emoțional și/sau abuzive. Comportamentele codependente se învață prin observarea și imitarea membrilor familiei care manifestă aceste comportamente.

Cine este afectat de codependență?

Codependența afectează, de obicei, partenerul, părintele, ruda, prietenul, colegul de muncă sau persoana dependentă de alcool sau droguri. Inițial, termenul de codependență a fost folosit ca să descrie persoanele dependente de o substanță chimică, persoanele care trăiesc cu aceștia sau care se află în relație cu ei. Tipare asemănătoare au fost observate ănsă și la persoanele aflate în relație cu indivizi cu boli cronice și mentale. Totuși, în zilele noastre, termenul de codependență și-a extins caracteristicele asupra tuturor persoanelor care provin din orice familie disfunctionala.

Ce înseamnă o familie disfuncțională și cum dezvoltă aceasta codependența?

O familie disfuncțională este aceea în care membrii suferă de frică, furie, durere sau rușine care este ignorată și negată. Problemele de fond pot presupune următoarele:

  • o adicție a unui membru al familie de droguri, alcool, relații, muncă, mâncare, sex, jocuri de noroc
  • prezența abuzului fizic, emoțional, sexual
  • un membru al familiei care suferă de boli cronice fizice sau mentale

Familiile disfuncționale nu conștientizează existența problemelor. Nu vorbesc despre probleme și nici nu le înfruntă. Drept consecință, membrii familiei învață să își reprime emoțiile și să își ignore propriile nevoi. Ei devin „supraviețuitori”. Dezvoltă comportamente care îi ajută să nege, să ignore sau să evite emoțiile dificile. Se desprind de realitate. Nu vorbesc. Nu ating. Nu înfruntă. Nu simt. Nu se încred. Identitatea și dezvoltarea emoțională a membrilor unei familii disfuncționale sunt, de cele mai multe ori, inhibate.

Atenția și energia tuturor se îndreaptă asupra membrului bolnav sau dependent. Persoana codependentă își sacrifică de obicei propriile nevoi pentru a avea grijă de persoana bolnavă. Când codependenții pun mai presus de ei sănătatea, bunăstarea și siguranța celorlalți, ei pot pierde contactul cu propriile nevoi, dorințe sau sentiment de sine.

Chestionar pentru identificarea comportamentelor codependente

Vă rog să luați în considerare faptul că doar o persoană calificată poate diagnostica codependența, nu toate persoanele care manifestă aceste comportamente suferă de codependență.

  1. Păstrezi tăcerea pentru a evita cearta?
  2. Ești mereu îngrijorat(ă) de „părerea” celorlalți despre tine?
  3. Ai trăit vreodată cu o persoană care avea probleme cu alcoolul/drogurile?
  4. Ai trăit vreodată alături de cineva care te lovea sau te deprecia?
  5. Sunt mai importante opiniile celorlalți decât ale tale proprii?
  6. Ai dificultăți să te adaptezi la schimbările ce apar la muncă sau acasă?
  7. Te simți respins(ă) când persoanele importante pentru tine petrec timp cu prietenii lor?
  8. Te îndoiești de abilitatea ta de a fi cine vrei tu să fii?
  9. Te simți confortabil să îți exprimi sentimentele adevărate în fața celorlalți?
  10. Te-ai simțit vreodată nepotrivit(ă)?
  11. Te simți o „persoană rea” când faci o greșeală?
  12. Ai dificultăți să primești complimente sau cadouri?
  13. Te simți umilit(ă) când copilul sau partenerul tău greșește?
  14. Crezi că oamenii din viața ta ar eșua fără eforturile tale constante?
  15. Îți dorești frecvent ca cineva să te ajute să termini ce ai de făcut?
  16. Ai dificultăți să vorbești cu autoritățile, ca poliția sau șeful tău?
  17. Ești confuz despre cine ești și în ce direcție te îndrepți în viața ta?
  18. Îți este greu să spui „nu” când ți se cere ajutorul?
  19. Îți este greu să ceri ajutorul?
  20. Ai în defășurare atât de multe proiecte în același timp, încât nu știi de care să te ocupi?

acceptarea a ceea ce este…

Mult timp m-am „luptat” cu acceptarea asta, în toate domeniile vieții mele, pentru că pentru mine acceptarea însemna să mă resemnez: asta e situația și dacă o accept, e gata, stau cu ea…ori nu o accept și mă lupt cu ea…nasol, în ambele direcții, oricum; până când s-au așezat ușor, ușor lucrurile în mintea mea și am înțeles ce e acceptarea cu adevărat. Accept că sunt într-un context/situație, fără a opune rezistență realității și aleg de acolo acțiunea potrivită pentru mine, din acceptare. Pot să ies din situație, pot să o schimb (respectând granițele mele și ale celorlalți) sau pot să rămân în ea, așa cum e, dar fără a mai lupta. Restul e nebunie, afirmă Eckhart Tolle.

În codependență acceptarea e piatra de temelie…dacă nu accept că am comportamente codependente față de cei din jur, nu am cum să mă eliberez de ele, să le văd; dacă nu accept că am ajuns într-un punct doar datorită codependenței, nu am cum să plec din acel punct iar lupta/neacceptarea ne menține exact acolo „What you resist, persist!”.

Comportamente codependente manifestăm fiecare dintre noi, în relație cu oricine din viața noastră; studiile și cercetările de până acum ne arată că, codependența se poate manifesta în orice familie/relație, atunci când granițele dintre două persoane sunt încălcate frecvent și cu cât relațiile sunt mai personale cu atât probabilitatea e mai mare. Nu e nevoie de o dependență adâncită/clasică a cuiva drag pentru a se manifesta codependența celuilalt; când partenerul tău e preocupat de boli /de un corp frumos, atletic, sănătos/când o mamă pune mai presus de orice curățenia din casă sau excelența la învățătură a copiilor/când părinții sunt mai preocupați de ce „zice lumea” decât de pasiunea sau înclinațiile copilului în alegerea profesiei/când suntem preocupați excesiv de muncă, de rezultatele profesionale/când partenerul e critic excesiv și doar părerea lui contează în relație/când ești interogat la orice mișcare de mama/tata, când părinții înșiși provin din familii disfuncționale și nu și-au rezolvat traumele personale etc – manifestăm automat/natural comportamente codependente. Asta face creierul în raport cu mediul. E o disfuncție universală, nu o putem reduce doar în raporturile dependentului cu ceilalți. Codependența e mult mai vastă, mult mai întinsă.

În raport cu disfuncția mediului în care trăiești cauți să te adaptezi. Devenim preocupați de formă și nu de esență; credem că putem stăpâni lumea, că o putem controla după bunul plac iar asta ne aduce doar suferință. Am putea zice că suferința ne poate trezi dar, din păcate, suntem foarte obișnuiți cu suferința și trăim în continuare adormiți. Dacă suferința depășește, deodată, gradul de toleranță maxim pe care îl avem fiecare dintre noi, mai avem o șansă.

Ce ne ajută ca să ne trezim?

primul pas e acceptarea a ceea ce este iar o dată intrat pe această cale nu mai e loc de întoarcere, nu mai suntem noi dumnezeul lumii noastre și predăm ștafeta.

Rugăciunea pentru Seninătate:

 “Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea de a le deosebi”.

Ce nu pot schimba? … tot ce e în afara mea!

Ce pot schimba?…tot ce e în interiorul meu!

Cum pot să fac deosebirea?… să știu unde încep și unde mă termin, să îmi cunosc granițele mele și pe ale celui de lângă mine, oricine ar fi acesta.

o poveste…începutul

Acest drum -al vindecării de codependență – a început într-un mod așezat, liniștit, în urma unei perioade lungi de căutare… Am ajuns în acest punct pentru că probabil au fost epuizate toate soluțiile pe care mintea mea le căuta pentru înțelegerea stărilor lăuntrice pe care le aveam ca răspuns la situațiile din jur. Toate acestea m-au dus către codependență, pe care am căutat să o ignor la început, să nu mi-o asum, dar viața continuă să ne dea cele mai bune lecții și astfel, unica soluție devine asumarea poveștii, a luminării a ceea ce este inconștient în fiecare dintre noi.

Am crescut într-o familie cu un părinte dependent de alcool (mama), cu certuri continue și violență fizică, verbală și emoțională iar când am plecat de acasă, căsătorindu-mă, m-am bucurat enorm că am „scăpat” dar trecutul nerezolvat, neasumat m-a urmărit în continuare. Timp de 13 ani am ignorat trecutul, am căutat să înnăbuș orice tentativă de a ieși la suprafață, am negat, minimalizat, ignorat realitatea, până când nu am mai avut putere. Realitatea era că soțul meu devenise dependent de alcool, în tot acest timp în care eu continuam să fug de trecut. În 2016 am primit amândoi confirmarea unui specialist în adicție a ceea ce eu bănuiam că e realitatea (pe care nu voiam să o văd) dar până la a ne asuma această realitate au mai trecut 2 ani – a fost nevoie de timp ca să accept „eșecul” (pentru că, da, codependenta perfectă din interior își asuma dependența partenerului ca pe un eșec propriu) și să mă iert pt că, deși am simțit mai demult că nu e ok ce se întâmplă, nu am avut puterea să mă susțin. A fost nevoie de timp să accept și să cred că el are o problemă cu alcoolul, că acest diagnostic dependență de alcool este adevărat, real, posibil chiar ?

Când psihoterapeutul l-a întrebat: „Dacă soția ta te-a rugat să nu mai bei, pt că nu îi place și tu spui că o iubești, de ce continui să faci asta?” a fost pentru mine o revelație, o reconfigurare a traseului mental al minții codependente iar pt soțul meu revelația a venit după întrebarea „Dacă bei un pahar, mai simți nevoia de încă unul?”… (și, pentru cei care trăiesc în negare/minimalizare a realității, din proprie experiență vă spun că doar un specialist în adicție vă poate diagnostica, niciun psihoterapeut super priceput sau faimos, foarte bun pe relații conjugale sau altele, nu are habar de specificul dependențelor iar un dependent îl poate manipula cum dorește, astfel încât să reiasă că nu are nicio problemă, că dependentul este doar un băutor normal, pentru că în dependență nu cantitatea/frecvența consumului contează ci mecanismele psihologice din spate).

Crescând într-o familie în care se consuma alcool, văzând în jur familii, oameni care consumă alcool zilnic, ca normalitate, pe de o parte și conștiința mea interioară care îmi spunea că nu e ok acest mod de viață, pe de altă parte și incapacitatea de a mă susține au creat această suferință continuă în interiorul meu. Acest tipar – eu nu valorez, nu contez iar sentimentele mele și ceea ce simt nu sunt valabile pt cei din jur, deci nici pentru mine… tipar învățat în copilăria alături de un părinte dependent de alcool, în care toți membrii familiei erau prinși în căutarea unei soluții pt că dependentul nostru – mama, să nu mai consume, eu și nevoile mele nu contau, nu aveau importanță – m-au ținut blocată în această situație pe care nu mi-o doream. Dar a venit un moment în viața mea, un moment liniștit în care am realizat deplin că nu îmi doresc să fie viața mea așa și că pot alege eu acum.

Înainte de acel moment (al diagnosticării din partea unui specialist în adicție), privind acum în urmă, în tot cercul nostru: rude, prieteni, era consum de alcool,  iar faptul că pe mine mă deranja acest aspect era woo-woo pt toți; părea că dintr-o turmă imensă de oi care pasc liniștite eu eram cea care iese din turmă și toate o privesc ca pe freeky one: ce are aia, ce caută înafara turmei? În acel punct am crezut că, cumva această confirmare a rezolvat deja problema – știm care e inamicul, știm cu cine luptăm – dar, de fapt a venit la pachet cu o nouă manipulare din partea soțului (pentru că, da asta fac dependenții , deși ne vine greu să credem…manipulează): „e ok, știu despre ce este vorba și nu voi mai bea”, dar timpul a trecut și ușor, ușor, după câteva luni a revenit pe același traseu , al dependenței; toate acestea s-au întins pe perioada a doi ani, până când durerea mea a fost atât de intensă încât a depășit toate fricile ascunse în interiorul meu și i-am comunicat soțului meu că eu nu mai vreau să trăiesc în această poveste; paradoxal, dincolo de toate acele frici am trăit o stare de imensă pace și liniște, chiar bucurie; după două săptămâni de încercări (inconștiente) eșuate ale soțului meu, de manipulare, șantaj și orice formă de aspirare a mea în același ciclu al obișnuinței jocului nostru, timp în care pacea și liniștea nu m-au părăsit eu am fost acolo, conștientă că nu mai vreau să trăiesc așa, că această este hotărârea potrivită pentru mine, a adus la suprafață decizia lui de a merge într-un centru pentru tratarea dependențelor pe programul Minessotta; decizia lui nu m-a impresionat, nu m-a făcut să cedez și să cad în jocul trecutului, știam că eu vreau să mă ocup de mine (pt prima dată în viața mea) să îmi întorc atenția către mine, să învăț să mă iubesc, să mă ascult, să mă îngrijesc… aveam multe de recuperat :))

După ce a intrat în programul de recuperare, pentru mine a început o perioadă de liniște și împăcare deplină cu mine însămi, știam că am făcut cel mai grozav lucru de pe planetă pt mine: am spus nu la ceva ce nu îmi place și am acționat (până atunci spuneam dar nu acționam, nu îmi asumam hotărârea). Acea perioadă a fost pt mine prilej de repoziționare în relație astfel încât la reîntoarcerea lui acasă ne-am asumat angajamentul amândoi să ne vindecăm și să ținem cont de lecțiile dureroase ale trecutului. Ni s-a spus că primul an e cel mai greu, ce știu acum e  că e foarte greu, suntem foarte diferiți în comportamente, relaționare față de trecut, dar cădem uneori și în tiparele trecutului, ceea ce ne amintește că mai avem de lucru. La început, codependența a atacat puternic: o dată cu venirea lui acasă am simțit valuri constante și puternice de vină în interiorul meu: mintea codependentă încerca să mă convingă că eu sunt responsabilă de tot, că familia mea a trecut prin toate astea din cauza mea, a sensibilității mele excessive față de alcool, că nu sunt normală, că nu sunt ca „ceilalți”, dar treptat acea perioadă a trecut, am înțeles că singurul vinovat pt asta (dacă se poate stabili un vinovat) este dependența pe care soțul meu a dezvoltat-o iar atitudinea mea, din al 14lea ceas a fost una de normalitate totală, asta ar fi trebuit să fac de prima dată când am simțit că nu îmi place ce trăiesc, trăsăturile mele de codependent sadea (vina și rușinea) ieșiseră la suprafață ca să fie eliberate. Acum știu că eu sunt responsabilă doar pt mine, că nu am nicio putere asupra celorlalți, că cei din jur sunt singurii responsabili pt ceea ce fac, iar consumul de alcool pe care soțul meu l-a întreținut a adus această experiență în viața de familie iar eu pot alege să acționez pt mine: să spun  nu, asta nu mai vreau să experimentez. Cred că acel punct a fost unul crucial în viața mea, pentru prima dată m-am gândit la ceea ce simt, m-am luat în considerare, m-am ascultat pe mine. Nu poți face asta până când nu vezi tiparele automate pe care le-ai preluat din afară și până nu îți asumi povestea „da, asta am trăit dar eu nu sunt asta/eu sunt ok, ce mi s-a întâmplat nu a fost ok”, ceea ce mă duce cu gândul la inepția, eroarea fundamentală de a confunda comportamentul unei persoane cu ceea ce este ea cu adevărat, chestie valabilă în orice situație. Dar e nevoie de un minim de curaj sau de maximă suferință, iar aici pragurile de toleranță ale fiecăruia sunt foarte diferite, pentru a acționa. Pentru cineva din afară, privind la situația noastră, comparativ cu ce e în jur, ar fi putut spune că nu e nimic anormal, problematic, dar, cum am mai spus, dependența e validată de mecanismele psihice din spate; poți chiar să nu consumi, să te abții și să fii un dependent, dacă te gândești tot timpul la cum să faci ca să nu consumi sau visezi la consum sau vezi consumul ca pe soluția universală la orice, atunci este dependență; la consum mă refer la orice substanță/experiență: alcool, dulciuri, mâncare, computer, jocuri, muncă, sport, cumpărături, droguri și multe altele, pentru că, din păcate, educația noastră în acest domeniu al dependențelor e lacunară sau/și greșită iar a vorbi cu oricine despre asta (a se citi aici-vecina de la 2/colega de la muncă/sora sau cumnata) te poate ține și mai mult cu capul în mocirlă. Așa că soluțiile sunt la îndemâna fiecăruia în zilele noastre: cărți de specialitate (autori precum Melody Beattie, Robin Norwood, Lisa A.Romano, Gabor Mate), bloguri/siteuri specializate pe codependency/dependency, canale youtube (Stephanie Lyn coaching, Russel Brand, Alan Robarge, Ross Rosenberg, Gabor Mate, Lisa A. Romano), specialiști pe adicție (psihologi/preoți – pr. Liviu Burlacu), doar căutați și veți găsi. Dacă simți oricât de mic discomfort când cineva din jurul tău sau tu însăți manifești un comportament, caută, informează-te, descoperă adevărul dar, repet, doar din surse specializate și…adevărul te va elibera:))

intuiția…

pentru mine intuiția este acea parte din interior care știe, fără a avea fapte concrete, dovezi, știe că așa stau lucrurile, că așa sunt și, în același timp, îmi aduce și o stare de pace, de echilibru.

Când iau o decizie sau observ ceva clar iar acesteia i se alătură o stare de liniște, chiar dacă ce urmează este greu, dureros, știu că vocea din interior știe mai bine și mai complet decât pot eu cu mintea rațională să analizez sau să decid.

Privind în urmă, la experimentarea codependenței în viața mea, acum văd că dintotdeauna am auzit această voce în interior spunând că nu e ok ce se întâmplă, că nu sunt eu comportamentul/tiparele/stările etc. dar am ignorat-o complet, în majoritatea timpului. Am ignorat-o chiar în ciuda problemelor de sănătate care începuseră să apară, dar, pentru prima dată, în urmă cu câțiva ani am început să ascult această voce și să acționez în direcția indicată; am rămas în starea de pace și calm din interior, deși, în jurul meu, era furtună, iar ce a urmat a întrecut orice plan aș fi putut eu întrezări cu mintea egotică.

Cred că intuiția vine din conștientizare, din prezență, din partea divină din noi și că scopul nostru este să călătorim prin viață după ghidajul acestei voci, altfel ne pierdem în lume, în formă. Teal Swan afirmă că Universul nu ne va lăsa oricum să ignorăm această voce interioară, astfel ne va face viața atât de insuportabilă încât ne vom întoarce către ea oricum. Ideea e dacă alegem să facem asta asta conștient sau așteptăm să suferim mult înainte. Cu cât lucrăm mai mult cu noi înșine și procesăm partea inconștientă din interior, cu atât vom auzi mai clar și mai diferențiat vocea interioară și… cu atât vom fi mai liberi!

Nu aș fi putut ajunge să aud vocea interioară dacă nu m-aș fi întors în interior, dacă nu mi-aș fi văzut și asumat toate fricile, dacă aș fi fugit în continuare de mine însămi, E o practică zilnică, să fiu prezentă pentru mine și să cultiv starea de prezență. A intrat în normalitatea fiecărei zile să îmi acord vreme să mă conectez cu ceea ce sunt eu cu adevărat și astfel simt că sunt centrată, prezentă, că orice vine și trece în exterior nu mă mai ia pe sus, ca înainte. Iar această practică e o unealtă pe calea vindecării de codependență!

măști

am văzut zilele acestea filmul „Îmblânzitorul de vânt”, bazat pe o poveste adevărată, din zilele noastre…în acest film sunt două scene de înmormântare într-un sătuc din Africa, unde apare un grup de mascați care dansează pentru cei care rămân în urmă; nu cunosc semnificația acestui ritual dar aceste scene din film m-au dus la ideea că noi, oamenii, trăim cu măștile pe față; nu suntem autentici cu cei de lângă noi dar nu suntem autentici nici față de noi înșine și facem aceasta, cel puțin eu, din frica de suferință. Nu te poți expune oricând celor din jur pentru că ți-o poți lua și fiecare avem cel puțin o amintire de acest fel.

Și pentru că aici vb despre codependență/dependență, fac conexiunea cu cele de mai sus și cu memoria mea și ajung la următoarea idee: pentru mulți dintre noi e mult prea dureros să își dea masca jos, chiar dacă purtarea măștii este tot dureroasă, dar nu atât încât să depășească frica de durerea imaginată.

Privesc în jur și văd măști, multe măști ale unor oameni care suferă dar fac asta în continuare pentru că, conduita socială o impune…despre traume nu se discută, despre a fi autentic și a afirma „și eu mă simt așa…și eu am trăit sau trăiesc asta” nu e cazul meu…. și tocmai în acest punct ne rupem unul de altul și ne ascundem în spatele măștii. Ne-am identificat prea mult cu masca și din ce în ce mai puțin cu adevărul din spatele măștii. Tindem și afișăm pe podium imaginea perfecțiunii, a măștii plină de fals și putred însă unii dintre noi am ajuns la un punct în care ne dăm masca jos și libertatea și lumina pe care o vedem sunt incomparabil mai frumoase decât masca. Dr. Gabor Mate, în interviu cu Russell Brand, spune că cei mai traumatizați oameni conduc omenirea în aceste vremuri, oameni care își țin în continuare masca perfecțiunii pe față și nu își asumă interiorul, așa cum este el…pentru că am uitat cine suntem…nu suntem experiența, trauma, starea, gândurile.

Buddha a afirmat că suferința apare atunci când uităm cine suntem cu adevărat – iluzia sinelui – și asta nu e un eșec, face parte din procesul de evoluție, ne-am identificat cu masca dar vine un moment în viața fiecăruia când masca trebuie să cadă, să nu ignorăm acest moment pentru că altfel „cei care continuă să se agațe de vechile lor tipare vor avea parte de o durere, violență, confuzie și nebunie din ce în ce mai mari” – Eckhart Tolle.

Omenirea a ajuns la acest punct acum, cu toate ce se întâmplă în întreaga lume…depinde de fiecare dintre noi dacă facem pasul.

vindecarea

Sunt la început, știu că mai am mult de muncă, știu că vindecarea nu e liniară și ascendentă, știu teoriile.

Dar când răsuflu un pic ușurată pentru că mi se pare că totul curge lin în viața mea, apare un comportament codependent, mai ales dacă situația e stresantă. În această perioadă critică în care se află omenirea, tentacolele codependenței se resimt în interiorul meu: controlul, perfecțiunea, planificarea riguroasă, agitația continuă (unrestlesness); ceva în interiorul meu urlă că nu am timp să mă bucur, să simt viața, că nu e vreme și că tre să muncesc mai mult și mai mult ca să fie totul ok, să nu se întâmple ceva rău.

Spre deosebire de trecut însă acum văd tentacolele…I see you, Mara!… și îmi fac timp să simt aceste emoții, să le procesez. A venit momentul să simt aceste emoții și, dacă îmi dau voie să fac asta, îmi face bine; le las să fie și să treacă, nu mă blochez în ele, nu mă identific, e ceea ce creierul meu produce și e ok, eu sunt aici să le simt. Îmi amintesc să am grijă de mine, să meditez, să fac gimnastică, să citesc o carte, să fac o baie relaxantă, un masaj, să râd, să mă uit la o comedie și e bine, se așază o oareșce pace care înconjoară acest tumult interior și îi dă voie să fie și să treacă. După această practică conștientizez fragilitatea și natura trecătoare a tot ce interiorul meu produce automat în anumite situații și am libertatea să acționez conștient.

Vindecarea este minunată, e eliberatoare, e un proces și nu o destinație…asta vreau să îmi amintesc de fiecare dată când „adorm” și cred că totul este bine, că nu mai am de lucru cu interiorul meu :))